„Mira, tu faci meditație sau yoga? … că vreau și eu să învăț”.
Așa m-a întrebat azi, un băiețel blond și știrb de la grădiniță.
Mi-am făcut de lucru și am coborât din mansarda mea boemă, lip-lip în șosetele verzi de lână împletite de mama, până la grupa Copăceilor. Să îi văd. Și mi-a venit să le spun povești. De dor. S-au adunat cuib în jurul meu, unul mai într-altul decât altul, desigur după ce m-au întrebat, când le mai fac cozonac. Eu, așezată pe covor am închis ochii și mi-am adus mâinile împreunate la piept, am inspirat și expirat iar ei m-au imitat. Apoi i-am invitat să caute în inima lor un loc cu liniște și să se așeze acolo. Poveștile se ascultă mai bine când ești așezat în inimă.
Drumul către inimioarele lor, le-a amintit de dorul de mama. Ne-am strâns și mai tare în cuib și am vorbit cu toți cei care erau încercați de dor.
„Mira, doar când spui cuvântul mama, mie mi se face dor de ea. Și mie, și mie …”
Asta ne-a împreunat și mai tare! Doamne, ce moment magic!!! Poveștile pe care le-am citit, ne-au făcut să visăm, iar apoi să râdem cu gura până la urechi, în timp ce devenea tot mai strâns cercul.
Ce frumoși suntem când suntem mici! Cum ar fi să ne amintim în fiecare zi, când nu ne place de noi oameni mari, cum eram când eram mici!! Plini de căldură, bucurie, iubire necondiționată, ghidușenie, sinceritate, curiozitate, generozitate și încredere în simplitatea și frumusețea vieții. Și, când nu știm cum să o facem, să ne așezăm pe covor și să ne reamintim, cum se vede viața de la acest nivel.
Uneori îmi zic, noi, oamenii care am crescut mari, visăm prea departe, tot ce avem nevoie este deja în noi. Gata, merg acasă! Mi-am luat porția de hrană sufletească pentru zilele care urmează. Închid cu recunoștință ușa, pentru a deschide în albastru fereastra. De săptămână viitoare aduc pernele de meditație, cred că voi învăța multe de la copiii mei.
