fbpx

Povestea lui Carol

De câteva zile mă tot gândesc cum și când au trecut anii de grădiniță ai lui Carol. Cu un ochi râd, ce băiat mare s-a făcut, cu un ochi plâng, cu fiecare zi e mai greu de luat în brațe, și la propriu, și la figurat.

La momentul când scriu, mai are, mai avem, două zile de grădiniță.  Mi se îngrămădesc toate amintirile unele peste altele, intru în ele ca în hățiș și-l găsesc pe Carol de aproape 3 ani, într-o încăpere frumos colorată, plină de obiecte cu sens și jucării cu suflet, o încăpere cu ferestre mari pline cu cer albastru și norișori ca niște oițe. O oiță e și Carol mic, temător și uimit deopotrivă, un vagon ușor deraiat în trenulețul cu copilași pe scaune,  pus pe șine de Doina cea veselă și răbdătoare. E trenulețul Pregătitor (grupa de Pregrădi) care îi duce pe copii către Grădiniță, cu stații mici, pe măsura lor.

Apoi Grădinița. A început cu neliniște și frământări, dar și cu speranță. Cu fiecare zi trecută cu bine, cu fiecare Carol zâmbitor, cântător și țopăitor luat de la grădiniță, am știut că am făcut bine ce am făcut. Că am reușit să găsesc un Loc. Un loc în care e important cine e el, dar în aceeași măsură e fiecare. În care învățarea are loc doar prin joacă, cum e cel mai bine la vârsta asta. Un loc în care se pune mare preț pe natură și se împrietenesc copiii cu ea pentru totdeauna. Unde se conviețuiește cu spiriduși și zâne, iar la gustare se ronțăie morcovi, varză, mere și alte bunătăți. Unde e voie să plângi și să fii supărat, dar fără să lovești sau să jignești. Unde mari și mici se joacă împreună și învață unii de la alții că fiecare are locul lui, indiferent de vârstă sau alte determinări. Și cred că cel mai important, un loc de unde să plece neapărat tot el. Mai bogat în încredere, în prietenii, în cântecele și jocuri cu degețele, în momente de independență în care i-a fost bine și s-a descurcat, în amintiri colorate, parfumate, vesele. Mai sărac cu doi dințișori, semn ca e pe drumul cel bun, și școala e la capătul vacanței.  

Mă uit la el cum nu mai e o oița haotică, deși avea farmecul lui și mi-e dor … Îl văd acum mai semeț, cu privirea sigură, mai atent în jurul lui, mai doritor să ajute, mai răbdător și mai împăcat cu neputințele vârstei. Așa pot eu!, mi-a fost dat să aud cu bucurie și uimire, când cineva i-a criticat un desen. Știu că în spatele seninului Așa pot eu! au fost mulți nori. Și, zâmbetul ferm și blând al Ancăi, răbdarea ei, împletită cu răbdarea Alexandrei și a Adinei, o țesătură trainică și prețioasă de răbdări, cuvinte potrivite, priviri și gesturi, da-uri și nu-uri spuse la timp, în care Carol a fost înveșmântat niște mii de ore din existența lui de 6 ani. Iar, încă și mai în spatele acestei țesături se află un Vis Mare al cuiva care a pus împreună niște valori esențiale, curaj, multă iubire de copii și multă bucurie de viață.  

O să ne fie dor de multe lucruri. 

Plecăm demni, zâmbitori și optimiști, eu cu o lacrimă crescândă în care joacă toate amintirile acestor ani de Momo.

About Author

Related posts

Revista Avantaje

Interviu cu Mira Loghin @ Revista AVANTAJE

„Copiii ne trag de mână și ne fac atenți că prezentul este acum și aici” — acesta este motto-ul cu care se deschide interviul acordat recent de Mira Loghin, fondatoarea Centrului de Educație Alternativă Lumea lui MOMO, revistei Avantaje. Consilier parental, trainer în Comunicare Nonviolentă, Solution Focus Coach, și...

Citește