de Loredana Mitrut
Copiii sunt creatori prin insasi esenta lor. Problema apare cand noi speriem atat de tare de creativitatea lor, de sinceritatea lor, de ne-alinierea lor la reguli incat incercam, de multe ori fara sa ne dam seama, sa innabusim toate aceste porniri „salbatice” care ne pun in dificultate. Ii educam, ii conditionam, ii invatam imediat cum se face corect un lucru, ii invatam sa devina cat mai eficienti, cat mai « adaptati » acestei societati. In cadrul atelierelor de creativitate muzicala incerc sa-i ajut pe copii sa se exprime cu mijloacele proprii, sa-si exploreze resursele interioare. Nu ii invat nici sa cante la instrumente, nu ii invat nici sa danseze. Pentru asta existe scoli specializate si pedagogi. Desi sunt pedagog, ca formatie, am ales calea terapiei tocmai fiindca aceasta presupune insotirea neconditionata. A-l accepta pe celalalt, a-l recunoaste, a-l insoti neconditionat sunt principiile de baza ale lucrului meu. In aceste ateliere ii ajut pe copii doar sa-si exploreze creativitatea, sa-i permita sa iasa la suprafata, s-o valorifice la reala ei forta.
Creativitatea nu se invata, ea nu trebuie predata de catre cineva. Trebuie doar creat un context care sa-i permita sa se auto-dezvaluie. Ea exista deja in fiecare, chiar daca inca nu i s-a dat ocazia sa se manifeste expres. Acest lucru incerc sa-l fac eu la Lumea lui Momo. Sa creez contextul, sa pun materialele la dispozitie si sa insotesc copilul intr-o maniera neconditionanta. Nu ii spun ce sa cante, la ce sa cante, cat sa cante si cum. Nu ii spun cum sa-si miste corpul, am o nemarginita incredere in capacitatea sa naturala de a dansa. Urmaresc foarte mult modul in care o face, observ relatia pe care o stabileste cu un instrument, relatia pe care o stabileste cu ceilalti. Observ (si in functie de asta, propun, ulterior) care sunt necesitatile sale de moment: nevoia de a fi in centru, uneori chiar a provoca, nevoia de a se izola, nevoia de a sta in observatie, sau poate nevoia de a pleca; toate aceste lucruri sunt extrem de importante si sunt luate in considerare atunci cand lucrez, fiindca imi arata ritmul natural al copilului. Copilul are la dipozitie o gama de instrumente muzicale si pe mine, ca facilitator. In majoritatea cazurilor, copilul ia instrumentul muzical, il intoarce pe toate partile, il priveste din toate unghiurile, il miroase, poate….apoi il atinge. Aude un sunet. Sunetul rezoneaza cu el, sau nu. Cand nu rezoneaza, trece la altceva, fiindca el este intr-o continua cautare, intr-o permanenta nevoie de descoperire. Cand rezoneaza, ramane cu acel instrument si incepe sa-l exploreze. Mai intai de unul singur. Sunetele pe care le emite sunt mai mult sau mai putin organizate. Uneori construieste un discurs ritmic/melodic coerent, alteori doar exploreaza haosul sonor. Uneori instrumentul are functie cathartica si il ajuta sa-si descarce tensiunile (mai ales toba), alteori instrumentul devine elementul de legatura intre el si altcineva. Sunetul inlocuieste cuvantul. Sunetul devine modalitatea sa de exprimare: poate fi un sunet strident (are nevoie sa se faca auzit, sa atraga atentia), sau un sunet discret (poate timiditate, poate nevoie de adaptare, poate altceva ce va aparea ulterior )… Copilul este fascinat de sunet. Loveste un instrument in mod repetat si, poate, neorganizat, mai ales pentru o ureche conditionata sa auda numai un anumit tip de constructii sonore. Copilul este fascinat de propriul sau tipat. Este sunetul corpului sau, este vocea sa in totalitatea autenticitatii si fortei ei. Cand tipa, cand strica cu tot corpul, vitalitatea copilului atinge cote inalte. Are nevoie sa se auda pe el insusi, are nevoie sa se faca auzit de ceilalti. Are nevoie sa descarce anumite tensiuni, are nevoie sa iasa din propriile blocaje. Strigatul, tipatul este o necesitate, iar eliberarea lui este esentiala. Cand acest lucru poate fi facut intr-un context potrivit si imbracat si intr-o forma creativa (un joc despre animale, de ex.), efectele sunt maxime. In anumite situatii, copilul alege un instrument mare cu care incearca sa se impuna asupra grupului. Poate un rain-maker pe care-l va folosi pe post de sabie, poate o toba in care va bate viguros cu betele. Este modul sau de a domina grupul, prin sonor.
Uneori, copilul are nevoie sa sparga un instrument. Are nevoie sa distruga ceva in relatia pe care o stabileste cu cineva, are nevoie sa testeze o limita, sa testeze neconditionarea. Pana unde am voie sa ma intind? Pana unde ma insotesti neconditionat? Esti alaturi de mine si daca fac asta? Ma recunosti si ma accepti chiar si in aceste conditii? Este o chestiune naturala care exista in fiecare dintre noi. Aceea de a testa limitele. Aceea de a explora propria expansiune. De a ne autodepasi in permanenta, cautand ceea ce este dincolo de limite si limitari. A observa, a vedea dincolo de aparente, prespune un anumit timp. De asemenea, o mare concentrare.
Ceea ce ma intereseaza pe mine, ca facilitator al acestor ateliere, este sa gasesc in fiecare dintre copii acel ceva care ii individualizeaza. De la acel ceva, unic fiecarui copil, pornesc mai departe in tot acest parcurs. Acel ceva trebuie stimulat si ajutat sa se dezvolte. Micile jocuri de imaginatie pe care le propun copiilor (acceptand chiar ca acestea sa fie respinse de catre ei, daca nu exista o rezonanta intre dorintele noastre) nu fac decat sa creeze contextul in care fiecare dintre copii sa-si dea voie sa scoata la suprafata ceea ce, poate, sta inca ascuns. Sunt doar cea care pune putina apa si asteapta ca planta sa se arate, in plinatatea frumusetii sale naturale. Fireste, am nevoie ca planta sa fie cat mai mult timp sub ochii mei, pentru a vedea fiecare detaliu al transformarii sale (mai concret spus, procesul ar trebui sa fie unul mai indelungat, cu sedinte regulate).
