La marginea unui sat traiau intr-o coliba saracacioasa o femeie cu fiica ei. Ca sa castige painea de zi cu zi si cativa banuti, femeia se indeletnicea cu torsul lanii pentru oamenii din sat. Dar tot ce castiga dadea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnava. Intr-o zi, pe cand torcea si plangea de mila fiicei sale, femeia vazu o caleasca de foc trecand cu iuteala dinspre padure spre sat. Era Craiasa Primavara care, auzind-o, s-a oprit si a intrebat-o de ce este asa de necajita. Afland de boala copilei, Craiasa a zis: – Tine caierul acesta de foc si toarce-l firicel subtire, apoi leaga o fundita si prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viata, asa cum se trezeste la viata intreaga natura dupa trecerea mea. Femeia multumi si se apuca de lucru. Dar caierul ii ardea degetele si-i era cu neputinta sa rasuceasca un firicel cat de mic. Incepu sa planga cu lacrimi grele si aproape ca nu baga de seama cand o alta caleasca de zapada se opri in dreptul colibei. Era Craiasa Iarna, care disparea cu iuteala dinspre sat spre padure si care, auzind necazul femeii, zise: – Tine caierul acesta de zapada. Racoarea lui va potoli fierbinteala celui de foc. Rasuceste-le laolalta, poate asa iti pot fi de folos si eu. Femeia multumi din tot sufletul si se puse pe tors. Torcea laolalta fir rosu de foc cu fir alb de zapada si astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar dupa ce duse la capat lucrul, lega o fundita de pieptul fetitei. Aceasta indata prinse putere si culoare in obrajori, sari din pat si-si imbratisa cu drag mama. De atunci, in fiecare prag de primavara, femeia impletea fundite alb-rosii, impartindu-le oamenilor din sat, sa le aduca sanatate si bucurii.